Acest articol face parte din seria „Viața pe care o amânăm”, o colecție de reflecții despre autocunoaștere, mecanisme de apărare și curajul de a construi o viață pe care să o trăim, nu doar să o pregătim.
De prin 2018 mi-am făcut un plan despre viața pe care vreau să o construiesc și identitatea pe care vreau să o construiesc. Mi-a luat ceva până ce am spart aceste bariere mentale pentru că nu credeam și nu îmi puteam imagina o viață diferită de ceea ce credeam eu că era singura formă de siguranță pe care o cunoșteam.
Era ceva de genul: „Pute, pute dar e călduț!” Și poate că aș putea să fac o diferență între viața pe care voiam să o construiesc și viața pe care voiam să o trăiesc.
Îmi doream o viață diferită, dar îmi și protejam pseudo-echilibrul psihologic cunoscut. Comportamentele mele, acțiunile mele de atunci îmi dădeau o falsă siguranță și mă temeam de consecințele schimbării.
Mi-au trebuit mulți ani să reușesc să renunț la deciziile și comportamentele care îmi defineau atunci felul de a trăi, deși îmi provocau suferință.
La un moment dat, după o perioadă lungă de Furie față de felul în care îmi organizasem viața în jurul responsabilităților și al adaptării constante la ceilalți, mi-am dat voie ca propriile nevoi, dorințe, valori și aspirații să devină criterii importante în alegerile mele.
Poate că nu am reușit în totalitate, dar cu siguranță atunci am început să fac curățenie în viața mea și să îndepărtez ceea ce, deși îmi era familiar, ajunsese să mă facă să sufăr.
Nu înseamnă că am înlocuit adaptarea permanentă la ceilalți cu preocuparea exclusivă pentru tine, dar că am început să mă includ și pe mine în propriile decizii, fără să mă tot abandonez pentru a păstra relațiile sau pentru a îndeplini așteptările celorlalți.
Obișnuiam să îmi trăiesc viața încercând să salvez ceva despre care aveam de la început suspiciunea că nu era potrivit pentru mine.
Îmi era greu să accept pierderea unor resurse în care am investit deja, de la zona profesională până la relații de orice fel.
Și poate că aș putea să mă întreb în ce situații mai sunt aceste tipare prezente în viața mea de acum?
Poate vă sună cunoscut momentul acela când încercați să vă imaginați o viață diferită dar se activează imediat sentimentul de imposibilitate.
Un fel de : „Nu am șanse să ajung acolo. Nu merită. Ar trebui să suport pierderi, să tolerez incertitudini. Nu pot.”
Pacă distanța dintre cine eram atunci și cine ar fi trebuit să devin părea o dovadă vie a insuficienței mele.
Mi-au trebuit mulți ani și multe coborâri în infernurile ființei mele până să descopăr că nu aveam nevoie să devin peste noapte persoana pe care mi-o imaginam în viitor. Aveam nevoie să cobor de la idealurile acelui viitor la experiența prezentă și să observ ce se întâmpla în mine exact în momentul în care apărea posibilitatea de a face ceva diferit.
Ce gândeam? Ce simțeam? De ce mă temeam? Ce anticipam că s-ar putea întâmpla dacă aș fi ales altfel? Ce încercam să protejez prin comportamentele mele, chiar și atunci când acestea îmi provocau suferință?
Am început să înțeleg că între ceea ce îmi doream și ceea ce făceam exista uneori o distanță considerabilă. Puteam să îmi imaginez o viață diferită, puteam să identific lucrurile care mă nemulțumeau și chiar să înțeleg de ce ajunsesem să trăiesc într-un anumit fel. Dar toate aceste înțelegeri nu însemnau automat că eram pregătită să acționez diferit.
Pentru că schimbarea nu presupunea doar să renunț la niște comportamente. Presupunea să renunț și la sentimentul de siguranță pe care acestea mi-l ofereau.
Dacă eram obișnuită să anticipez nevoile celorlalți, să mă adaptez, să îmi asum responsabilități care nu îmi aparțineau sau să încerc să repar ceva ce nu funcționa, toate aceste comportamente aveau o logică în felul în care învățasem să mă raportez la mine și la ceilalți.
Poate că mă făceau să sufăr, dar îmi ofereau și iluzia că pot preveni conflicte, pierderi, respingeri sau dezamăgiri.
Și atunci, cum să renunț atât de ușor la ele?
Multă vreme, răspunsul meu la dificultatea de a mă schimba a fost autocritica. Mă certam pentru că nu făceam ceea ce îmi propuneam, pentru că repetam aceleași alegeri, pentru că nu reușeam să fiu persoana care credeam că ar trebui să fiu.
Ajungeam astfel să adaug suferinței produse de propriile comportamente o altă suferință: cea provocată de felul în care mă tratam pentru că încă nu reușeam să le schimb.
În loc să înțeleg ce mă împiedica să fac ceva diferit, mă judecam pentru că nu reușeam.
O schimbare importantă a apărut când am început să fac diferența dintre „nu pot să mă schimb” și „mi-e frică să mă schimb”.
Prima formulare îmi confirma neputința. A doua îmi oferea posibilitatea să devin curioasă.
De ce anume îmi era frică? Ce credeam că aș putea pierde? Ce consecințe anticipam? Ce parte din identitatea mea ar fi fost amenințată dacă aș fi început să trăiesc altfel?
Și, poate mai important, eram dispusă să accept că orice alegere presupune și renunțări?
Pentru că uneori nu rămânem în situații care ne fac nefericiți fiindcă nu știm că ne fac rău. Rămânem pentru că alternativa presupune pierderi pe care încă nu suntem pregătiți să le suportăm.
Putem pierde o relație, o imagine despre noi, un rol cu care ne-am identificat, aprobarea cuiva, sentimentul că suntem necesari sau chiar speranța că, dacă mai încercăm suficient, lucrurile vor deveni în sfârșit așa cum ni le-am dorit.
Uneori este greu să renunțăm nu doar la ceea ce avem, ci și la ceea ce am sperat că acel lucru ar putea deveni.
M-am întrebat de multe ori cât din energia mea investeam în realitatea unei situații și cât investeam în potențialul ei imaginar.
Cât timp încercam să construiesc ceva ce îmi doream cu adevărat și cât timp încercam să demonstrez că toate resursele investite până atunci nu fuseseră în zadar? Pentru că obișnuiam să încerc să îmi justific investițiile făcute, să îmi demonstrez că timpul, energia și eforturile depuse avuseseră un rost. Și poate că mulți dintre noi ne confruntăm cu tendința de a continua să investim într-o situație nu pentru că ne mai dorim cu adevărat acel lucru, ci pentru că ne este greu să acceptăm pierderea resurselor deja investite.
Pentru că acceptarea unei pierderi înseamnă uneori și acceptarea faptului că am făcut alegeri care nu ne-au adus acolo unde speram.
Dar hai să ne amintim că firul vieții noastre nu s-a încheiat încă. Că ceea ce astăzi privim ca pe o alegere nepotrivită poate deveni, în timp, punctul de plecare al unei noi direcții. Capitolul din mijloc al cărții despre viața noastră.
Poate că este doar o pată de culoare pe pânza vieții noastre. Una pe care inițial nu ne-am dorit-o, care pare să strice imaginea pe care încercam să o construim. Dar tocmai acea pată poate deveni începutul unui nou tablou, pe care nici măcar nu ni-l puteam imagina înainte!
Am început să înțeleg că timpul, energia, munca și iubirea investite într-o situație nu reprezintă, în sine, motive suficiente pentru a continua să investesc în ceva ce nu mai este în acord cu nevoile, valorile, dorințele mele și cu felul în care îmi doresc să îmi trăiesc viața.
Faptul că am ales ceva în trecut Nu mă obligă să continui să aleg același lucru în prezent.
Asta nu înseamnă că orice dificultate trebuie să ducă la renunțare sau că schimbarea este întotdeauna soluția potrivită. Uneori alegem să rămânem și să construim diferit în interiorul aceleiași situații. Alteori descoperim că ceea ce avem nevoie să schimbăm este tocmai felul în care ne raportăm la ceea ce trăim.
Important pentru mine a devenit să pot face diferența dintre o alegere conștientă și repetarea automată a unui comportament familiar.
Să mă întreb dacă rămân pentru că asta îmi doresc sau pentru că mă tem să plec.
Dacă ajut pentru că aleg să ajut sau pentru că nu suport vinovăția de a refuza.
Dacă îmi asum o responsabilitate pentru că îmi aparține sau pentru că mă simt responsabilă de emoțiile și reacțiile celorlalți.
Dacă încerc să repar ceva pentru că există o posibilitate reală de a construi împreună sau pentru că nu pot accepta că unele lucruri nu depind numai de mine.
Treptat, am început să îmi construiesc o altă relație cu mine. Una în care schimbarea să nu mai fie rezultatul disprețului față de persoana care eram, ci al respectului pentru persoana care sunt.
Am început să înțeleg că nu trebuie să mă urăsc pentru ceea ce am făcut în trecut ca să îmi dau voie să aleg diferit în prezent.
Că pot să recunosc rolul pe care anumite comportamente l-au avut în viața mea, fără să le mai păstrez.
Că pot să înțeleg de ce am rămas într-o situație, fără să folosesc această înțelegere ca argument pentru a continua să rămân.
Și că pot să regret timpul pierdut fără să transform regretul într-un motiv pentru a pierde și mai mult timp.
Poate că una dintre cele mai importante schimbări a fost aceea de a nu mă mai întreba exclusiv ce trebuie să fac pentru a deveni persoana care îmi doresc să fiu, ci și:
Cum vreau să mă port cu mine astăzi?
Ce alegere pot face acum, chiar dacă îmi este frică?
Ce limită pot pune?
La ce responsabilitate care nu îmi aparține pot renunța?
Ce pot înceta să mai încerc să controlez?
Ce experiență îmi pot permite să trăiesc, fără să aștept să devin mai întâi o versiune ideală a mea?
Nu cred că există un moment în care toate aceste mecanisme dispar definitiv. Unele se reactivează în contexte noi, în relații diferite sau în perioade de vulnerabilitate.
Dar există o diferență între a le repeta fără să îmi dau seama și a începe să le recunosc atunci când apar.
Între a mă identifica în totalitate cu frica mea și a putea spune: „Îmi este frică, dar asta nu înseamnă că nu am de ales.”
Între a aștepta să dispară orice incertitudine și a accepta că nu pot avea garanția că fiecare schimbare îmi va aduce ceea ce îmi doresc.
Poate că tocmai aceasta este una dintre dificultățile maturizării: să înțelegem că nu putem construi o viață lipsită de pierderi, incertitudine și dezamăgiri, dar putem învăța să nu ne mai organizăm întreaga existență în jurul încercării de a le evita.
Astăzi, când mă surprind repetând un comportament despre care știu că nu îmi face bine, încerc să nu mă grăbesc să mă condamn.
Mă întreb ce încerc să protejez, ce îmi este greu să accept și ce preț plătesc pentru siguranța pe care cred că o obțin.
Și mai ales mă întreb:
Dacă aș continua să fac aceleași alegeri încă cinci sau zece ani, aș fi împăcată cu viața pe care mi-o construiesc?
Pentru că, în cele din urmă, nu este vorba doar despre ceea ce ne face nefericiți astăzi.
Este vorba și despre timpul din viața noastră pe care suntem dispuși să îl investim în continuare în ceea ce ne face nefericiți.
Iar timpul, spre deosebire de multe dintre lucrurile pe care ne temem să le pierdem, nu îl putem recupera.
Cu drag,
Celina Niculescu
Founder | Back to Myself
© 2026 Back to Myself. Toate drepturile rezervate.