De-a lungul timpului, felul în care am ajuns să privesc omul și procesul de autocunoaștere s-a conturat în jurul a patru idei care mă însoțesc în tot ceea ce fac. Ele stau la baza felului în care înțeleg Back to Myself și a modului în care lucrez cu oamenii.
1. Ne pierdem de noi înșine.
Nu cred că oamenii au nevoie să devină altcineva. Cred că au nevoie să se întoarcă la ei înșiși.
2. Trăim după scenarii pe care, de multe ori, nu le-am ales conștient.
3. Libertatea începe atunci când devenim conștienți de ceea ce ne conduce.
4. Schimbarea apare atunci când ne întoarcem în propria viață.
(Nu pentru a controla totul, ci pentru a alege conștient.)
Privind în urmă, îmi dau seama că toate experiențele mele – medicina, psihoterapia, coachingul, studiul psihologiei, al relațiilor, arta și propriul meu proces de autocunoaștere – m-au adus, în cele din urmă, la aceste patru idei simple. Ele sunt fundația Back to Myself.
Ce înseamnă pentru mine ”întoarcerea la Sine”
Nu cred că oamenii au nevoie să devină altcineva.
Cred că au nevoie să se întoarcă la ei înșiși.
De-a lungul vieții, mulți dintre noi ne pierdem. Ne pierdem în relații în care uităm de propriile nevoi, în rolurile pe care le jucăm, în perfecționism, în nevoia de validare, în așteptările celorlalți sau în frica de a nu fi suficienți.
Ajungem să trăim mai mult după ceea ce „trebuie” decât după ceea ce simțim și ne dorim cu adevărat. Ne adaptăm, ne protejăm, încercăm să fim acceptați și, fără să ne dăm seama, ne îndepărtăm de propria voce.
Alteori căutăm răspunsurile exclusiv în exterior. Problema pare să fie partenerul, părinții, șeful, trecutul sau circumstanțele. Proiectăm asupra celorlalți lucruri pe care încă nu le putem vedea în noi, repetăm tipare învățate demult și ajungem să trăim conduși de frici pe care le confundăm cu adevărul.
Observ din ce în ce mai des oameni care își caută liniștea în relații, în performanță, în bani, în aprobarea celorlalți sau în convingerea că, dacă lumea din jur s-ar schimba, ar putea fi în sfârșit fericiți.
Între timp, se îndepărtează de propria voce.
Și nu cred nici că soluția este să acumulăm la nesfârșit informații despre cum ar trebui să trăim.
Să urmăm rețeta altcuiva pentru succes, pentru fericire sau chiar pentru o presupusă trezire spirituală și să așezăm peste noi, ca pe o foaie de indigo, încă o identitate despre cine ar trebui să fim.
Putem ajunge să schimbăm o mască cu alta și să numim asta evoluție.
Pentru mine, autocunoașterea înseamnă altceva.
Înseamnă să avem curajul să ne întâlnim cu ceea ce există deja în noi: cu resursele noastre, dar și cu fricile, contradicțiile, mecanismele de apărare și acele părți pe care am învățat să le ascundem, să le judecăm sau să le proiectăm asupra celorlalți.
Cred că fiecare om are în interior atât resursele, cât și răspunsurile de care are nevoie. Uneori însă ele sunt acoperite de răni, de mecanisme de apărare și de tipare pe care le repetăm fără să le conștientizăm.
De aceea, misiunea mea nu este să îți spun cine ar trebui să fii.
Este să te însoțesc în procesul prin care începi să te vezi mai clar, să îți înțelegi tiparele, să îți integrezi părțile pe care le-ai respins și să îți recapeți libertatea de a alege conștient.
Cum privesc omul
Astăzi, privesc omul prin prisma a cel puțin șase dimensiuni:
- Mintea – convingeri, tipare, mecanisme de apărare.
- Corpul – relația cu corpul, psihosomatica, simptomele și reglarea.
- Emoțiile – capacitatea de a le simți și exprima, nu doar de a le înțelege.
- Relațiile – atașament, proiecții, comunicare și dinamica relațională.
- Povestea – familia, transgeneraționalul și scenariul de viață.
- Sensul – valorile, spiritualitatea și întrebarea: „Cum vreau să trăiesc?”
Nu cred că scopul este să nu mai simțim emoții dificile. Cred că scopul este să putem rămâne în contact cu ele fără să fugim de ele și fără să le lăsăm să conducă întreaga noastră viață. Emoțiile nu sunt dușmanii noștri. De cele mai multe ori, sunt mesageri ai unor nevoi, limite sau valori importante pentru noi.
Scenariile după care trăim
Îmi place să mă gândesc la minte ca la un calculator.
Un calculator funcționează pe baza unui cod. Și noi ajungem să privim lumea printr-un cod interior format din convingeri, reguli și tipare construite încă din copilărie, în familie, în mediul în care am crescut și în experiențele prin care am trecut.
Învățăm devreme ce înseamnă să fii „bun”, ce trebuie să faci ca să fii iubit, ce înseamnă succesul, ce este eșecul, ce avem voie să simțim și ce trebuie să ascundem.
Și apoi creștem.
Doar că multe dintre aceste reguli cresc odată cu noi.
Ajungem adulți care trăiesc după convingerile altora, urmăresc obiective considerate firești de familie sau de societate și rareori se mai întreabă:
Dar eu ce vreau?
Ce este important pentru mine?
Deciziile pe care le-am luat zi după zi au fost cu adevărat potrivite pentru mine sau au protejat imaginea pe care voiam să o păstrez în ochii părinților, partenerului, colegilor, șefului, prietenilor sau ai societății?
Ne putem pierde în muncă și ajunge să ne confundăm identitatea cu statutul profesional. Ne putem pierde în relații până când nu mai știm unde se termină nevoile celuilalt și unde încep ale noastre.
Putem petrece ani întregi funcționând după „trebuie”, fără să ne mai întrebăm ce ne dorim, ce simțim sau care sunt valorile după care vrem să ne trăim viața.
Cred că atunci când corpul începe să ne transmită că ceva nu este în regulă, primul pas este întotdeauna evaluarea medicală adecvată. În același timp, uneori merită să ne întrebăm și ce încearcă experiența noastră de viață să ne spună.
Cum trăiesc?
Ce mă consumă?
Ce tolerez, deși mă doare?
Ce nu îmi permit să spun?
De ce am nevoie?
Ce fac zilnic împotriva mea?
Ce încerc să controlez?
Ce relație am cu mine atunci când nimeni nu mă vede?
Ce simt și nu exprim?
Ce duc singur de prea mult timp?
Pentru mine, psihosomatica nu înseamnă că simptomele sunt „doar în minte”, ci că omul merită privit ca un întreg, în care corpul și lumea interioară se influențează reciproc.
De multe ori, vrem ca lumea din jur să se schimbe pentru ca noi să putem fi, în sfârșit, bine.Să se schimbe partenerul.Părintele.Șeful.Contextul.Viața.
Și este mult mai greu să ne întoarcem privirea către universul interior.
Poate pentru că acolo întâlnim lucruri pe care am învățat o viață întreagă să le evităm: frică, furie, rușine, vinovăție, vulnerabilitate, neputință, dorințe pe care nu ni le-am permis și părți din noi pe care le-am considerat cândva inacceptabile.
Dacă am crescut mai degrabă cu critică decât cu acceptare, cu judecată în locul curiozității sau cu nevoia permanentă de a ne apăra, există riscul să continuăm singuri această relație.
Nu mai este nevoie ca cineva să ne critice. Învățăm să o facem noi.
Nu mai este nevoie ca cineva să ne minimizeze. Ne minimizăm singuri.
Nu mai este nevoie ca cineva să ne respingă anumite părți. Începem să le respingem noi.
Și poate tocmai aici începe Back to Myself.
Nu cu încă o rețetă despre cum ar trebui să fii.
Nu cu o nouă identitate pe care să o așezi peste tine.
Și nici cu încercarea de a raționaliza fiecare emoție până când nu o mai simți.
Ci cu disponibilitatea de a deveni curios față de propriul „cod”.
Ce am învățat?
Ce am preluat?
Ce m-a protejat cândva, dar astăzi mă limitează?
Ce este cu adevărat al meu?
Ce vreau să păstrez?
Ce aleg să rescriu?
De la personaj la regizor
Cred că fiecare dintre noi începe viața ca un personaj.
Primim o poveste care începe înainte ca noi să putem alege: prin familia în care ne naștem, educația pe care o primim, experiențele prin care trecem și strategiile pe care le dezvoltăm pentru a ne proteja.
Mult timp trăim în interiorul acestui scenariu fără să știm că este un scenariu.
Reacționăm.
Repetăm.
Evităm.
Ne apărăm.
Uneori ne simțim victime ale poveștii în care am ajuns.
Autocunoașterea începe atunci când reușim, pentru o clipă, să ieșim din rol și să ne așezăm în scaunul regizorului.
De acolo putem privi povestea cu mai multă claritate.
De ce reacționez astfel?
Ce încerc să protejez?
Ce parte din mine vorbește acum?
Ce îmi aparține și ce am preluat de la alții?
Ce repet?
Ce aleg să păstrez?
Ce vreau să fac diferit de aici înainte?
Nu putem rescrie scenele care s-au întâmplat deja.
Dar putem schimba relația pe care o avem cu ele și putem participa conștient la scrierea celor care urmează.
Și poate că aceasta este propria noastră călătorie a eroului.
Nu lupta cu lumea din afară.
Ci curajul de a ne cunoaște propria lume interioară.
Scopul nu este să rămânem în scaunul regizorului analizând viața la nesfârșit.
Ne întoarcem în poveste.
Doar că acum putem fi și personajul care simte, iubește, greșește, se teme și trăiește cu autenticitate, și regizorul care poate face un pas în spate, poate vedea ceea ce înainte nu vedea și poate alege direcția următoarei scene.
Iar în clipa în care vedem scenariul după care trăim, apare ceva ce înainte nu aveam:
libertatea de a alege.
Ce înseamnă Back to Myself?
Pentru mine, Back to Myself este drumul de la personajul care își trăiește povestea inconștient la omul care începe să și-o privească, să o înțeleagă și să o trăiască din ce în ce mai conștient.
Nu pentru a deveni altcineva.
Ci pentru a ocupa din nou locul din propria viață.
Îmi doresc să creez un spațiu în care să poți vorbi despre lucruri reale, să îți înțelegi tiparele, să îți descoperi resursele și să te apropii inclusiv de părțile din tine pe care poate ai încercat mult timp să le schimbi, să le ascunzi sau să le respingi.
În întâlnirea cu omul din fața mea îmi doresc să ofer căldură fără să pierd claritatea, siguranță fără să iau din responsabilitatea celuilalt și fermitate fără să pierd respectul și compasiunea.
Cred că schimbarea are nevoie de un spațiu suficient de sigur încât să poți fi vulnerabil și suficient de sincer încât să poți privi adevărul despre tine.