Diferența dintre a fi printre oameni și a fi în contact cu oamenii
Într-un mediu care favorizează interacțiunile rapide, ce fac eu cu nevoia mea de contact autentic?
Poți fi înconjurat de oameni în fiecare zi și, totuși, să te simți singur. În ultimul an am auzit tot mai des, în cabinet, despre singurătatea dintre oameni și foamea de conexiune.
Dacă lucrezi într-o corporație, te invit să faci o călătorie spre interiorul tău și să te conectezi cu acele amintiri în care erai la birou sau la evenimente sociale.
Poate că mergi la birou pentru că așa este politica firmei sau poate că mergi din nevoia de a fi în contact cu oamenii. Și poate că și tu ai descoperit că a fi printre oameni nu este același lucru cu a fi în contact cu oamenii.
Aud des de la clienții mei despre dezamăgirea față de tipul de contact disponibil.
Oare ce se întâmplă atunci când angajații caută ceva cu sens, iar mediul le oferă networking, prezentări rapide, saluturi și schimbarea rapidă a interlocutorului?
Acel tip de interacțiune în care acum îmi povestești ceva, iar în secunda următoare apare un: „Scuză-mă, trebuie să salut pe cineva.”
Ne întâlnim cu adevărat sau doar facem small talk? Iar când apare cineva aflat mai sus în ierarhie, discuția noastră nu mai este relevantă?
De câte ori simți nevoia să rămâi într-o conversație doar ca să dai bine, pentru că te afli în acel grup de oameni?
De câte ori îți vine să te retragi și să stai singur?
De multe ori, atunci când suntem setați pe networking, putem ajunge să fim conduși de un fel de „performanță socială”: trebuie să spun ceva interesant, trebuie să mă scot în evidență cu ceva important, trebuie să mă prezint, trebuie să găsesc ceva prin care să creez o legătură.
Și poate că uneori simțim că jucăm un rol cerut de context sau că ne pierdem autenticitatea. Sau poate apare gândul: „Trebuie să mă încadrez și eu printre acești oameni, așa că trebuie să devin ca ei.”
Am auzit des și: „Nu vreau să fac parte dintre acești oameni cu figuri.”
Și aș vrea să aduc în discuție ce se întâmplă cu sentimentul de awkwardness, cu singurătatea, atunci când ne uităm spre lume prin lentila: „Ah! Ăștia sunt superficiali sau cu figuri.”
Uneori, când ne simțim mici, stingheri sau în afara grupului, e mai ușor să mutăm diferența în celălalt: ei sunt superficiali, ei sunt cu figuri. Poate că uneori chiar sunt. Dar alteori eticheta ne protejează de întrebarea mai inconfortabilă:
Ce simt eu acum, în timp ce îmi doresc să aparțin și nu știu cum să mă apropii?
Atunci când ne simțim „mici”, poate exista tentația de a recupera poziția printr-o diferențiere în sus: ceilalți sunt superficiali, eu caut profunzime.
Și nu contest dacă ceilalți sunt sau nu superficiali. E posibil ca unii chiar să fie.
Dar dacă presupunem, pentru un moment, că oamenii aceștia sunt la fel de complecși ca tine și că networkingul este doar felul lor, poate uneori stângaci, de a căuta contact, ce se schimbă în percepția ta? Ce se schimbă în experiența ta?
Mulți oameni au experimentat măcar o dată în viață acel feeling de a-și dori să fie găsiți.
Și uneori, prin retragere, chiar se creează acel spațiu în care putem vedea cine vine din propria inițiativă spre noi. Uneori poate fi surprinzător: când nu depui efort să te integrezi, pot apărea acele discuții cu sens, acele momente în care simți că există, în sfârșit, o conexiune.
Totuși, și a aștepta ca omul potrivit să vină spre mine are niște consecințe.
Pe de-o parte, cel care așteaptă rămâne dependent de întâmplare.
Pe de altă parte, la vârsta adultă, atunci când devenim conștienți de o nevoie internă, devine și responsabilitatea noastră să încercăm să ne-o îndeplinim. Altfel, riscăm să ne vedem doar ca victime ale sistemului și să rămânem în așteptarea celui care ne va salva de singurătate sau va face, în locul nostru, primul pas spre conexiune.
Poate că întrebarea nu este doar „De ce nu vine nimeni spre mine?”, ci și „Ce se întâmplă în mine atunci când eu îmi doresc să merg spre cineva?”
Despre rușine, teama de respingere și motivele pentru care uneori așteptăm să fim aleși — în articolul următor.