Despre empatie, sprijin emoțional și felul în care putem rămâne alături de celălalt fără să-i rezolvăm problema.
Problema cel mai des întâlnită la clienții mei este:
„Nu mă înțelege.”
Și cred că, într-un fel sau altul, cu toții ne-am confruntat cu sentimentul de a nu fi auziți și de a nu fi înțeleși. Uneori simțim chiar că celălalt nu ne vede.
Oare la ce se referă acest:
„Nu mă vezi.”
„Nu mă auzi.”
„Nu mă înțelegi.”
Este destul de greu să explici empatia cuiva care o înțelege foarte bine la nivel rațional și, totuși, nu apare rezonanța afectivă.
Multe dintre conflictele relaționale ajung, într-o formă sau alta, în acest „Nu mă înțelegi.”
Cum se întâmplă asta?
De-a lungul vieții ne dezvoltăm tot mai mult capacitățile cognitive. Devenim uneori foarte buni la a analiza, a face legături, a interpreta și a căuta explicații. Putem înțelege mecanismele foarte bine.
Dar asta nu înseamnă neapărat că putem rămâne cu afectul celuilalt.
Așa că îți propun să facem un experiment.
Un mic experiment
Te invit ca după ce citești următorul fragment să închizi pentru câteva clipe ochii și să îți dai voie să experimentezi următaorele.
Dacă poți, respiră pentru câteva secunde fără să încerci să îți explici sau să analizezi ceva.
Adu-ți aminte de un moment în care ai venit la mama, tata, partenerul sau o altă persoană importantă pentru tine cu ceva ce te preocupa și ți s-a spus că exagerezi.
Sau poate persoana respectivă a venit imediat cu o soluție.
Poate nici nu ai apucat să spui tot și deja ai primit o analiză.
Sau poate ai primit un:
„Lasă, că o să fie bine.”
Completează fraza:
„Tată/Mamă/Partener, când vin la tine cu ceva ce mă macină sau mă doare și tu consideri că nu este suficient de grav…”
Apoi:
„Ceea ce aș fi avut nevoie de la tine era…”
Acum imaginează-ți că te pui în locul lui și completează:
„Nu înțeleg de ce te afectează asta. Pentru mine…”
Iar apoi întoarce-te din nou la tine:
„Când te aud spunând asta…”
Ce apare?
Poate:
„Mă simt ca un copil care nu are lucruri importante de spus.”
Sau:
„Problema mea nu este importantă.”
Poate că fiecare dintre noi a simțit asta măcar o dată în viață.
Și, cel mai probabil, am oferit și noi, la rândul nostru, același „tratament”.
Fiind obișnuiți să stăm în analiză, să judecăm, să căutăm explicații, să sărim cu o soluție sau cu o liniștire.
Iar persoana care a venit spre noi poate pleca tot cu nevoia neîmplinită.
Și noi poate nici nu știm asta.
Pentru că am făcut ce am știut mai bine în momentul respectiv.
De ce am nevoie de la tine?
Dacă ne facem curaj să mergem spre cineva cu o problemă importantă pentru noi, poate că primul pas ar fi să încercăm să ne identificăm nevoia.
Și, de ce nu, să o și comunicăm.
La fel de important mi se pare să verificăm disponibilitatea emoțională a celuilalt:
„Ești disponibil să discutăm 15 minute despre o problemă cu care mă confrunt?”
Pentru că poate omul din fața noastră este obosit, înfometat, grăbit sau îl doare capul.
Poate că el însuși se află într-o durere interioară sau într-o stare intensă de furie.
Și atunci disponibilitatea lui emoțională pentru problemele altcuiva poate fi redusă.
Putem spune chiar foarte concret de ce avem nevoie:
„Vin la tine cu problema asta pentru că am nevoie să mă asculți.”
sau:
„Am nevoie să mă descarc.”
„Am nevoie să mă liniștești.”
„Aș vrea să-mi dai un sfat.”
„Am nevoie să ne gândim împreună la o soluție concretă.”
Nu toate conversațiile au nevoie de același lucru.
Dar dacă tu ești cel care ascultă?
Știu că vei trece ceea ce auzi prin filtrul propriei tale experiențe, al analizei și al judecății tale.
Dar oprește-te puțin.
Ia puțină distanță de la povestea pe care începi deja să ți-o spui despre ceea ce auzi.
Poți reveni la ea mai târziu.
Și poți chiar întreba dacă este loc să o împărtășești.
Un mod simplu de a rămâne cu „adevărul” celuilalt este să îi redai ceea ce ai înțeles din ce ți-a povestit.
Nu de alta, dar omul are nevoie să simtă că ai fost atent în timp ce vorbea.
Că nu ai stat pe telefon.
Că nu te-ai uitat la meci.
Că nu ai plecat cu gândurile tale în altă parte, în timp ce prezent la discuție a rămas doar corpul tău.
Atunci când îți vine să sari cu soluții, amintește-ți cum a fost pentru tine atunci când ai vrut să povestești ceva important, iar cineva te-a întrerupt spunându-ți că știe mai bine ce este de făcut.
În timp ce tu erai cel care purta întreaga greutate a contextului.
Când soluția vine prea repede
Uneori, atunci când sărim prea repede să rezolvăm problema celuilalt, riscăm, metaforic vorbind, să-i „luăm puterea”.
Să ocupăm noi spațiul în care el ar fi putut să își găsească propria soluție.
Uneori, chiar și atunci când intenția noastră este bună, sfatul nostru poate influența atât de mult persoana din fața noastră încât aceasta să nu mai poată auzi foarte bine ce și-ar fi dorit ea să aleagă.
Nu te speria.
Cu toții facem asta, mai mult sau mai puțin.
Important este să ne amintim să devenim puțin mai conștienți de noi.
Orice secundă în care observăm tiparul și alegem să facem ceva diferit este o secundă în care nu mai funcționăm doar pe pilot automat.
Ce învățăm când nu ne simțim ascultați?
Atunci când nu ne simțim ascultați cu tot cu suferința noastră, ci simțim că celălalt ne ascultă doar cu mintea, putem învăța diferite moduri de a face față:
„Îmi vine să nu-ți mai spun nimic.”
„Lasă că mă descurc singur.”
„Dacă nu sunt ascultat, renunț să mă mai fac auzit.”
„Învăț să nu mai apelez.”
„Îmi găsesc singur soluțiile.”
Și, încet-încet, ne apropiem de ceea ce înseamnă empatia.
Dar mai ai puțină răbdare.
Dacă eu nu aș suferi în locul tău?
Mutăm din nou perspectiva.
Amintește-ți de o situație în care cineva ți-a povestit despre o suferință personală care pe tine nu te atingea în același fel.
Poate că tu nu treceai prin acea situație.
Sau poate că suferința acelei persoane pur și simplu nu avea sens pentru tine.
Poate că, din perspectiva ta, motivul pentru care persoana suferea nu părea suficient de grav sau justificat.
Pentru unii oameni, empatia ajunge să însemne:
să simt aceeași emoție + să consider justificat motivul emoției + să apară rezonanța afectivă.
Un fel de:
„Dacă tu ești trist, trebuie să fiu și eu trist.”
sau:
„Dacă eu nu consider că motivul tău justifică tristețea, nu văd de ce ar trebui să simt ceva împreună cu tine.”
Dar aș vrea să introduc o altă posibilitate:
„Eu nu aș suferi în situația asta. Mie motivul nu mi se pare grav. Dar înțeleg că pentru tine este dureros și vreau să înțeleg ce anume te-a rănit.”
Nu trebuie să trăiesc situația la fel ca tine ca să pot fi alături de tine.
Nu trebuie nici măcar să fiu de acord cu interpretarea ta.
Pot fi curios.
Pot încerca să înțeleg.
Pot să rămân lângă ceea ce simți fără să mă grăbesc să îți demonstrez că n-ar trebui să simți asta.
Trăirea problemei
Aș introduce aici ideea de „trăire a problemei”.
Poate că situația exterioară este aceeași pentru doi oameni, dar felul în care fiecare dintre ei o trăiește poate fi complet diferit.
Așa că putem întreba:
„Felul în care ai trăit tu situația asta a fost despre ce?”
Poate că eu nu aș fi trăit deloc situația la fel.
Dar pot fi alături de trăirea ta fără să îți invalidez emoția și fără să minimalizez experiența ta.
Eu asta înțeleg prin sprijin emoțional.
Și poate că tocmai de aceea merită să îl exersăm mai des.
Pentru că uneori omul nu are nevoie să-i rezolvăm problema.
Are nevoie de suficientă siguranță încât să poată rămâne cu ceea ce simte, să se audă pe sine și să se reconecteze cu propriile resurse.
Sprijinul nu îi ia autonomia. Uneori, tocmai faptul că este ascultat, înțeles și acceptat îi permite să și-o regăsească.
Dacă ai simțit că acest articol vorbește despre ceva din povestea ta, poate fi un punct de plecare pentru a te întoarce către tine.
Cu drag,
Celina Niculescu
Founder | Back to Myself
„Poate că nu ai nevoie să te schimbi. Poate că ai nevoie să te cunoști.”