Când copilul devenit adult (peste 25 ani ) începe să vadă omul din spatele părintelui
Poate că acesta este unul dintre cele mai greu de dus adevăruri despre propriii părinți.
Vine un moment în care în copilul devenit adult peste 25 ani, se așază un adevăr greu de acceptat la nivel emoțional.
Momentul în care vezi cum părintele tău, pe care poate l-ai admirat cândva, pe care l-ai crezut, pe care ai tot încercat să-l înțelegi, sau de care poate ți-a fost frică pentru că și-a construit imaginea unui om autoritar, drept, puternic, se comportă total opus imaginii pe care o viață întreagă a încercat să o susțină.
Că vorbește despre respect, în timp ce nu îți respectă dorințele, limitele sau nevoile.
Că spune că tot ceea ce face este „pentru copii”, în timp ce ignoră sau refuză să ofere exact ceea ce copilul îi spune că are nevoie.
Că vorbește despre iubire, în timp ce nu își acceptă propriul copil.
Că vorbește despre iubire necondiționată, dar iubirea începe să pară condiționată în momentul în care copilul nu mai este cine și-ar fi dorit el să fie.
Că spune „te iubesc orice ar fi”, dar acel „orice” pare să aibă niște limite: cât timp faci alegerile pe care le aprobă, cât timp îi împărtășești valorile, cât timp rămâi suficient de aproape, cât timp nu îl contrazici prea tare.
Că te-a învățat să fii sincer, dar când adevărul tău îl rănește sau îl contrazice, ar prefera să nu îl spui.
Că te-a învățat să gândești cu mintea ta, dar îi este greu să accepte că ai ajuns la alte concluzii decât el.
Că te-a învățat să te respecți, dar numește „lipsă de respect” momentul în care începi să îi pui lui limite.
Că te-a învățat să fii independent, dar independența ta devine greu de tolerat atunci când înseamnă că nu mai poate decide pentru tine.
Că spune că nu așteaptă nimic în schimb pentru tot ceea ce a făcut pentru tine, dar îți amintește sacrificiile lui exact în momentele în care alegi ceva ce nu îi convine.
Că se bate cu pumnul în piept că deține adevărul absolut, în timp ce nu mai poate vorbi cu propriul copil pentru că acesta are un adevăr personal diferit.
Că judecă alți părinți pentru cât sunt de disfuncționali, dar îi este greu să vadă ce produce el însuși în relația cu propriul copil.
Că spune că nu așteaptă nimic în schimb pentru tot ceea ce a făcut pentru tine, dar îți amintește sacrificiile lui exact în momentele în care alegi ceva ce nu îi convine.
Poate că una dintre cele mai dureroase descoperiri ale copilului devenit adult este că iubirea despre care i s-a spus că este necondiționată s-a simțit, uneori, foarte condiționată.
Asta nu înseamnă neapărat că părintele nu își iubește copilul. Poate îl iubește enorm. Dar a iubi pe cineva și a putea să îl accepți ca fiind separat de tine nu sunt întotdeauna același lucru.
Și poate că aici începe una dintre cele mai dureroase deziluzii ale copilului devenit adult:
să vadă diferența dintre părintele pe care a crezut că îl are și omul care este, de fapt, în fața lui.
Nu pentru că un părinte trebuie să fie perfect.
Ci pentru că, atunci când ești copil, ai nevoie să crezi că adultul de lângă tine știe ce face.
Iar la un moment dat crești.
Și începi să vezi.
„Eu sunt părintele tău”
Există părintele care nu cere. Se impune.
Care intră în viața copilului pentru că, în mintea lui, faptul că este părinte îi oferă în continuare acest drept.
Nu întreabă dacă poate veni. Anunță că vine.
Nu întreabă dacă vrei să vorbești. Consideră că trebuie să vorbești.
Nu întreabă dacă vrei ajutorul lui. Îți spune ce ai de făcut.
Iar când încerci să pui o limită, limita ta nu mai este o informație despre tine. Devine o ofensă la adresa lui.
„Eu sunt tatăl tău.”
„Eu sunt mama ta.”
„După tot ce am făcut pentru tine…”
De parcă rolul de părinte ar veni cu un permis de acces pe viață la timpul, alegerile, casa, relațiile și deciziile copilului.
Poate că pentru un astfel de părinte există un adevăr foarte greu de tolerat:
copilul lui a crescut.
Poate spune nu.
Poate avea alte valori.
Poate lua o decizie pe care părintele o consideră greșită.
Poate să nu îi urmeze sfatul.
Poate chiar să nu îi explice fiecare alegere.
Și toate acestea fără să însemne că nu îl iubește.
Dar uneori copilul ajunge să lupte ani întregi pentru dreptul de a fi adult în fața unui om care continuă să îl privească printr-un singur rol:
copilul meu.
Și parcă încearcă să îi spună:
Nu mai sunt copilul pe care îl poți conduce.
Nu trebuie să fii de acord cu mine ca să îmi respecți alegerea.
Pot să te iubesc și să îți spun nu.
Pot să fiu copilul tău fără să îți aparțin.
Și există părintele care nu cere. Dar induce vina.
Nu toți părinții se impun direct.
Unii nu cer aproape niciodată nimic.
Poate chiar spun:
„Nu vreau să te deranjez.”
„Fă cum vrei, e viața ta.”
„Nu trebuie să vii.”
„Eu nu cer nimic de la copiii mei.”
Dar apoi vine oftatul.
Tăcerea.
Retragerea.
Supărarea pe care trebuie să o ghicești.
Comparația cu alți copii.
„Uite, X merge în fiecare weekend la părinții lui.”
Amintirea sacrificiilor făcute pentru tine.
„Eu pentru voi am făcut tot.”
Sau acel:
„Lasă, nu-i nimic. M-am obișnuit.”
Și, tehnic, nu ți-a cerut nimic.
Dar tu pleci din conversație simțind că ai făcut ceva rău.
Că ești egoist.
Că nu ești un copil suficient de bun.
Că ar trebui să suni.
Că ar trebui să mergi.
Că ar trebui să renunți la ce aveai tu de făcut.
Că ar trebui să repari o supărare pe care nici măcar nu ți-a spus direct că o are.
Și aceasta poate deveni o formă de control foarte greu de observat tocmai pentru că nu arată ca un control.
Nu există o cerere clară căreia să îi poți spune „nu”.
Există doar vinovăția ta.
Iar copilul învață să anticipeze.
Ce ar vrea mama?
Ce l-ar supăra pe tata?
Dacă fac ce vreau eu, cum se va simți el?
Dacă nu merg, o să creadă că nu-mi pasă?
Dacă aleg pentru mine, sunt egoist?
Poate nimeni nu ți-a spus explicit:
„Ești responsabil pentru emoțiile mele.”
Dar ai crescut comportându-te ca și cum ți-ar fi spus-o.
Și atunci, chiar și adult fiind, înainte să te întrebi:
„Eu ce vreau?”
te întrebi:
„Ce am voie să vreau fără să rănesc pe cineva?”
Și poate copilul acela ar fi vrut să poată spune:
Mamă, tată, mi-aș fi dorit să-mi ceri.
Să îmi spui simplu: „Mi-e dor de tine. Aș vrea să vii.”
Nu să trebuiască să ghicesc.
Mi-aș fi dorit să pot spune „nu pot astăzi” fără să simt că acel „nu” spune ceva despre cât de mult te iubesc.
Mi-aș fi dorit ca sacrificiile pe care ai ales să le faci pentru mine să nu devină o datorie pe care trebuie să o plătesc toată viața.
Mi-aș fi dorit să pot avea grijă de tine din iubire, nu din vinovăție.
Un părinte spune:
„Trebuie, pentru că sunt părintele tău.”
Altul spune:
„Nu trebuie să faci nimic…”
dar te lasă să simți cât de mult îl rănește faptul că nu o faci.
Unul controlează prin autoritate.
Celălalt poate controla prin vinovăție.
Iar copilul poate ajunge în ambele situații la aceeași întrebare:
Pot să aleg pentru mine fără să pierd relația cu tine?
Când trebuie să te pregătești ca să vorbești cu propriul părinte
Poate cunoști senzația aceea.
Urmează să mergi acasă sau vezi numele părintelui pe ecranul telefonului și știi deja că urmează să îți apese toate butoanele.
Reproșuri.
Nemulțumiri.
Critică.
Aceleași discuții.
Și simți că trebuie să recurgi la toate resursele tale interne și externe ca să te menții.
Să nu explodezi.
Să nu te pierzi.
Să nu intri din nou în aceeași luptă.
Să îți îndeplinești „datoria de copil” și, în același timp, să „supraviețuiești” emoțional întâlnirii.
Și poate că tocmai pentru că ai crescut și ai acum alte instrumente, începi să faci ceva ce nu puteai face când erai copil.
Începi să încerci să îl schimbi.
Când copilul începe să-și educe părintele
Îi explici.
Îi explici din nou.
Îi arăți unde greșește.
Îi demonstrezi contradicțiile.
Îi explici cum ar putea comunica altfel.
Îi explici ce înseamnă limitele.
Îi spui ce produce comportamentul lui.
Îl cerți.
Îi ții prelegeri.
Încerci să-l faci să vadă.
Și, fără să îți dai seama, ajungi să te comporți ca și cum tu ai fi părintele, iar el copilul pe care trebuie să îl crești emoțional.
Iar când nu înțelege, mai încerci o dată.
Poate cu alte cuvinte.
Poate mai calm.
Poate mai tare.
Poate cu alte exemple.
Poate te retragi, sperând că măcar absența ta îl va face să înțeleagă ceea ce cuvintele nu au reușit.
Și aici cred că merită pusă o întrebare incomodă:
Ce speri că se va întâmpla dacă, de data aceasta, reușești să-l faci să înțeleagă?
Pentru că poate că nu încerci doar să îi demonstrezi că ai dreptate.
Poate încerci să obții ceva mult mai vechi.
„Poate acum mă va vedea.”
Durerea cea mai mare este că, din ce am întâlnit eu, în fiecare copil submisiv sau copil rebel există acea speranță ca părintele să spună:
„Te văd.”
„Îmi pare rău.”
„Nu am știut altfel.”
Poate acum va înțelege ce mi-a făcut.
Poate acum va înțelege de ce mă doare.
Poate acum mă va respecta.
Poate acum va recunoaște.
Poate acum nu va mai trebui să mă lupt ca să exist în fața lui.
Și în fiecare copil care s-a luptat pentru autonomie, pentru a ieși de sub controlul pe care l-a simțit poate chiar ca pe un abuz, poate exista o parte care încă nu a tăiat cordonul ombilical.
Pentru că încă încearcă.
Încă explică.
Încă se luptă.
Încă așteaptă.
Și poate că aceasta este una dintre formele cele mai puțin evidente în care rămânem legați de părinții noștri:
nu prin faptul că îi ascultăm, ci prin faptul că încă avem nevoie ca ei să înțeleagă.
Poți pleca de acasă.
Poți avea banii tăi.
Casa ta.
Familia ta.
Cariera ta.
Poți să nu îi mai ceri voie pentru nimic.
Și totuși, o parte din libertatea ta să depindă încă de o propoziție pe care o aștepți de la el:
„Ai avut dreptul să te simți așa.”
Dar dacă nu va înțelege niciodată?
E relativ ușor să spui:
„Nu îl pot schimba.”
Este mult mai greu să simți ce înseamnă asta.
Dacă îi spun tot ce simt și tot nu înțelege?
Dacă găsesc cuvintele perfecte și tot nu mă vede?
Dacă îi explic ce mi-a făcut și el continuă să se apere?
Dacă nu își cere niciodată scuze?
Dacă nu devine niciodată părintele de care am avut nevoie?
Atunci poate că apare un doliu.
Nu neapărat după părintele pe care l-ai avut.
Ci după părintele pe care încă sperai că îl vei avea.
Și nu cred că desprinderea înseamnă să spui că nu te mai doare.
Nu înseamnă să ierți înainte să fii pregătit.
Nu înseamnă să îl înțelegi cu orice preț.
Nu înseamnă să tolerezi comportamente care te rănesc.
Și nici nu înseamnă neapărat să renunți la relație.
Poate că desprinderea începe atunci când încetezi să mai porți responsabilitatea pentru omul care este părintele tău.
Ce este al meu și ce este al tău?
Pot să îți spun ce simt.
Pot să îți spun ce îmi doresc.
Pot să îți spun de ce am nevoie.
Pot să îți spun ce m-a durut.
Pot să pun limite.
Pot să aleg cât de aproape sau cât de departe vreau să fiu.
Pot să încerc să ajung la tine.
Asta este partea mea.
Dar dacă tu înțelegi sau nu.
Dacă te uiți la tine sau nu.
Dacă îți asumi sau nu.
Dacă te schimbi sau nu.
Asta este partea ta.
Există o diferență între:
„Vreau să mă înțelegi.”
și
„Am nevoie să te fac să înțelegi.”
Prima este o dorință.
A doua poate deveni o misiune.
Și putem petrece ani întregi în această misiune.
Poate că a fi true to myself nu înseamnă să găsesc argumentul care, în sfârșit, te va convinge.
Poate înseamnă să îți spun adevărul meu și să pot rămâne de partea lui chiar și atunci când tu nu îl validezi.
Poate că am petrecut ani întregi încercând să te fac să înțelegi că nu îți aparțin.
Următorul pas este să nu mai am nevoie de permisiunea ta nici pentru asta.
Exercițiu: „Mamă/Tată, îți dau înapoi responsabilitatea…”
Alege părintele în relația cu care simți că ai rămas cu cele mai multe lucruri nespuse sau cu cea mai puternică nevoie de a-l face să înțeleagă.
Nu scrie pentru a-i trimite neapărat această scrisoare. Scrie pentru tine.
Începe cu:
„Mamă/Tată, îți dau înapoi responsabilitatea pentru…”
Apoi continuă, fără să încerci să fii corect, diplomat sau „un copil bun”:
Mamă/Tată, mă doare că…
Mamă/Tată, sunt furios/furioasă că…
Mamă/Tată, încă îmi doresc de la tine…
Mamă/Tată, mi-aș fi dorit de la tine…
Mamă/Tată, mi-e greu să accept că…
Mamă/Tată, mi-e teamă că…
Mamă/Tată, ceea ce este al tău și nu mai vreau să duc pentru tine este…
Mamă/Tată, ceea ce este al meu și păstrez este…
Mamă/Tată, nu mai vreau să…
Mamă/Tată, de acum înainte eu aleg să…
Și încheie:
„Mamă/Tată, pot să îți spun ce simt, ce îmi doresc și de ce am nevoie. Pot să încerc să ajung la tine. Dar nu mai este responsabilitatea mea să te fac să înțelegi, să te schimb sau să te învăț să fii părintele de care am avut nevoie. Îți dau înapoi această responsabilitate.”
Dacă ai simțit că acest articol vorbește despre ceva din povestea ta, poate fi un punct de plecare pentru a te întoarce către tine.
Cu drag,
Celina Niculescu
Founder | Back to Myself
„Poate că nu ai nevoie să te schimbi. Poate că ai nevoie să te cunoști.”